„Prea multă” lipsă de poezie.

Ultimul bastion al înșelăciunii (poate cel mai important) este cel al perfecțiunii. Să ai încredere sută la sută în raționamentul tău, în pocăița ta, ori dimpotrivă, în lipsa totală de justețe a lui. Amândouă sunt rele și la fel de periculoase. Cunoscătorii știu bine că luptele cele mai aprige sunt fie împotriva celor mai inteligenți, fie împotriva celor mai proști. Aceste două caste sunt cele mai încăpățânate, iar bătălia cu ei e sortită pieirii. Cei așa și-așa nu au nici o problemă. Nicolae Steinhardt chiar vorbește în cartea lui, Jurnalul Fericirii, despre păcatul perfecțiunii ca despre unul dintre cele mai grozave. Richard Wurmbrand amintește și el cu mult haz despre perfecțiune printr-o întâmplare petrecută în închisoare. În ea se spune despre un coleg de cameră ce era atât de bun cu ceilalți, încât își împărțea feliuța de pâine uscată primită odată la săptâmână cu alții mai bolnavi și mai flămânzi, iar ploverul cu alții care nu aveau haine groase. Și poate că asta îi îngrozea cel mai mult, vorbea cel mai puțin și cel mai frumos cu ceilalți. Pentru toți avea o vorbă bună.
– Eu m-am speriat, zice Wurbrand, că vom fi siliți ca în ziua judecății să fim comparați cu el. Atât de buni și atât de sfinți era prea mult pentru noi. Cum să fii ca el? Și nu se știe după cât timp, continua el, acel om s-a enervat din nu se știe puțin lucru și a strigat la cineva: „- Da’ mai lasă odată cana aceea acolo!” Atunci ei l-au îmbrățișat zicând: „Ce bine e că ai și tu păcat la fel ca noi! Noi ne-am speriat că trebuie să fim ca tine! Acum știm că nu trebuie să te avem pe tine de exemplu, ci pe Isus.”
Isus este perfecțiunea slăbiciunilor noastre, nu e nici prea jos ca să ne facă să ne fie rușine de el, nici prea înalt ca să ne taie avântul. Are, în schimb, mult mai multă poezie.

IMG_1942.JPG

Baladă pentru indiferență.

În urmă cu ceva timp am scris un comentariu de răspuns pe pagina unui prieten evanghelic ce era oripilat de fapul că mulți din prietenii lui s-au abonat la pagini considerate de el incomatibile cu viața creștinescă. I-am spus la timpul respectiv că și dumnealui are la lista de aprecieri pagini controversate, indicându-i pe lista dumnealui o pagină ce se ocupă cu denigrarea creștinității de orice fel, inventând tot felul de porcării și minciuni la adresa orcăror forme de credință, iar această atitudine a lui este o ipocrizie. Este vorba despre „Times New Roman”, pagină de sariră și umor deșănțat ce atacă îndeosebi spiritualitatea, tratând cu superficialitate răutăcioasă atât ortodoxia, cât și celelalte culte din țară la noi.

În urmă cu câtva timp a fost dat publicității un filmuleț despre Cristi Burci, patronul de la Prima tv și de la ziarul online Adevărul în care era vorba despre o acuzație de trafic de copii săvârșită în anii 1990. Tot el deține și această pagină de umor amintită. Oare este moral pentru un creștin să citească asemenea minciuni zi de zi? Este normal ca un creștin să râdă de celelalte culte? Este normal ca oamenii să nu-și exprime dezaprobarea pentru faptele acestui om, atacând continuu doar pe dușmanii lui?

Nu mai este nici un secret din faptul că viața noastră s-a radicalizat exponențial în ultimul timp, astfel că am ajuns să cunoaștem doar două tipuri de oameni: oameni care ne plac și oameni pe care îi urâm. În ultimul timp au dispărut oamenii care ne sunt indiferenți. Dacă-i spui unuia că susții Antena3, se pare că săvârșești o crimă teribilă de care trebuie să fii imediat pedepsit cu medicamente și ore de școală. Mi-e frică să spun că și eu susțin Antena3 din respect pentru liberatea de opinie, la fel cum am susținut OTV-ul fără să-i fiu telespectator fidel. Dacă Tudor Gheorghe a declarat că susține Antena3, a fost atacat imediat de creștinii noștri că e senil. Probabil, dacă ar fi tăcut, era bun în continuare. Susțin ortodoxia fără să fiu ortodox, la fel cum susțin și alte religii orientale ce nu le cunosc, însă sunt prigonite în acest moment de către fanaticii ISIS din Mosul.

Cu toate astea, nu cred că sunt perfect. Nimic din astea nu mă face să cred că sunt mai bun. Cred că oamenii ar trebui să aibă o doză de sfințenie și două de umilință. Pentru că umilința este cea mai mare comoară ce o poate avea un muritor și nu este dăruită de Dumnezeu.

Eu nu sunt din lumea asta

„Intrați!”- zic deschizând ușa automatică de la buton; „¡Pase usted!”
-Buenos dias, îi spun străinului ce tocmai intră cărând după el un cărucior de cumpărături. Urcă cu greu treapta ușii, semn de greutatea lui.
(Uneori, e foarte greu să-mi ascund mirarea mea față de felul obișnuit de a fi al unor oameni, mai cu seamă mi-e foarte greu să trec de la lucrul cu aparatele electronice la lucrul cu oameni”. Aparatele nu au nevoie de viața din ochii mei, oamenii da)
-Pase usted, spun eu cu bunăvoință.

Tac. Aștept un răspuns de la el, ceva aparte prin care să-mi dau seama ce vrea de fapt. Nimic. Se apropie fără nici un gest special și-mi întinde mecanic niște cărți groase din care iau una și o răsfoiesc cu cutiozitate și fără o aparentă grabă. ( Mult timp după acest tablou, cel al cărții oferite m-am gândit cât de important a fost pentru el. Primul contact. Ca o îndrăgostire la minut. )

Cum poți citi o carte în doar 10 secunde? Imposibil.
…pagini, rânduri. Dialoguri puerile ca să umple paginile, ori poate o fi interesante. Mă uit la autorul lor, e același autor. Are și o poză. Pfffff, e chiar autorul!
-Scrieți cărți, întreb cu uimire?
-Da, am vreo 15 cărți; răspunde rapid cu o prefăcută modestie.
-Vreo?!?, mă gândesc în mintea mea. Nu mai știe câte a scris? Îmi domolește prefăcuta mea uimire spunându-mi că, după atâtea cărți, e ușor pentru el să scrie.

Încerc să-l îndrăgesc, continui să caut în el ceva special, ceva care să să-mi spună numai mie. O frică, o bucurie, o tristețe. Poate ceva mistic. Nimic.
Are pagină pe facebook.
-Am să caut pe facebook, îi făgăduiesc cu o prefăcută mirare returnându-i cărțile.

A doua zi îl întâlnesc iar la ușa mea, de astă dată îl întreb dacă mă așteaptă pe mine. Dă din cap că nu. Îl întreb cum îl cheamă. Îmi spune și îl repet de câteva ori în gând ca să îmi rămână memorat.

Ce om normal, ce om lipsit de special!

M-am gândit câtă lipsă de imaginație și mândrie pot avea cei ce nu face altceva decât să copie ceea au spus alții, cei ce se conformează în a copia fidel și fără imaginație prostiile premierului. A spus „fă, Doina..”, iar milioane de roboți inculți repetă la nesfârșit.

Nu știu regulile scrisului, poate că aceste gânduri ar trebui ca să aibă o concluzie demnă de sfârșit, însă nu am alt cuvânt decât să spun „Eu nu sunt din lumea asta”
Eu nu sunt din lumea asta.

Cei șase vecini inocenți. -traducere-

 

Erau odată șase țărani ce aveau obiceiul de a se întâlni sâmbătă la poarta casei unuia dintre ei, pentru ca să povestescă noutățile din timpul săptămânii și multe alte lucruri. În acea zi, tema conversației a fost marea.
-Marea! Marea! -a exclamat unul dintre ei în același ton ca și cum ar fi smuls cu versul lui frumusețea mării. Știți ce mi-am dorit toată viața mea? Să văd marea! Să stau la malul ei și să simt mângâierea brizei cu care, se spune, oricine o simte acolo. Nu e extraordinar? Din cauza asta sunt de fiecare dată melancolic, pentru că în viața mea nu văzut niciodată marea.
-Acum dacă mă gândesc, și eu am dorit toată viața ca să admir marea -spuse alt țăran întorcându-și privirea.
-Cum de s-a întâmplat ca să nu îmi amintesc de mare? -se întrebă al treilea țăran, experimentând în același timp în el însuși aceleași dorințe vii de a se regăsi pe malul mării.
Cei trei țărani rămași declarară și ei la fel că nu era posibil ca să mai trăiască nici măcar o oră fără să vadă marea.
-În acest caz -continuă primul țăran- , ce spuneți dacă mâine, duminică, facem o plimbare până la mare?
Acest plan a fost acceptat de toți, și a doua zi dimineață, devreme, cei șase vecini s-au pornit la drum.
Au mers ei timp de mai multe ore, și când începuseră să se gândească că marea se găsea mult mai departe decât ar fi crezut, deodată au văzut un câmp mare și întins, acoperit cu grâu ce se pierdea în orizont. Un vântișor plăcut, ondulând ușor spicele, facea acea intindere cu totul specială, ceva asemănător cu valurile mării.
-Uite marea într-acolo! -strigară țăranii în cor, dând salturi de bucurie și lansându-se în întâmpinarea ei, poate cu intenția de a înota.
Da, s-au „scufundat” în acea mare aurie, dând cu mâinile îm dreapta și-n stânga, făcându-și iluzia că ar inota. Și, cum nu se duceau la fund, s-au convins că erau niște înotători extraordinari.
-Asta este extraordinar! -exclamă unul dintre tăranii nevinovați-. Întotdeauna am crezut că apa de mare era mult mai rece.
Făcându-și iluzie că înotau, au ajuns la un puț foarte adânc, și unul dintre oameni se gândi să spună:
-Mă tem că unul dintre noi a căzut la fund. Hai să ne numărăm, să vedem dacă suntem toți.
Și începu să numere:
-Unu, doi, trei, patru, cinci…- se opri când ajunse la acest număr, exclamând: -Lipsește unu! Cineva a căzut în puț!
În realitate, s-a întâmplat că uitase ca să se numere pe el însuși, din cauza asta i-au ieșit la numărătoare doar cinci persoane.
Se aplecă la gura puțului și strigă impacientat:
-Ești acolo jos, Jacinto?
Toți au ciulit urechile și li se părură că au auzit un „Da!” ca răspuns.
-Trebuie să-l scoatem! -exclamară țăranii- Dacă nu o facem, aventura noastră o să se termine rău.
-Dar, cum? Puțul e foarte profund și nici nu avem barem o coardă nici de unde să o agățăm.
După o lungă discuție, au rezolvat problema așezând un lemn puternic peste gura puțului, și că Vicente, ce era cel mai puternic din grup, rămânând cu mâinile agățat deasupra puțului, prinzându-se cu amândouă mâinile de lemn.
În continuare, altul se prinse de picioarele lui, următorul rămase agățat de picioarele celui de-al doilea, altul se prinse disperat capătul acelui lanț uman, și așa până ce ultimul dintre ei a rămas agățat în interiorul găurii întunecate a puțului.
-Suntem toți? -întrebă Vicente, realizând eforturi mari ca să nu-și desprindă mâinile de pe lemn.
-Da! -răspunse ultimul din lanț.
-Ai putut să-l vezi pe Jacinto?
-Văd doar umbre negre.
-Păi grăbește-te, pentru că mâinile mele nu mai rezistă mult. Mi-a venit o idee ca să îmi refac forțele: țineți voi singuri un moment, în timp ce eu îmi frec un pic mâinile de pantaloni.
Și puternicul de Vicente se desprinse de lemn, și, natural, cei șase țărani căzură pe fundul puțului, ce era plin de apă, și acolo trebuie să fie încă dacă nu cumva a trecut cineva pe acolo ca să-i scoată…

Copacul singuratic

În răspântiile alb-vineții ale dealurilor sterpe situate la marginile unei lumi uitate, departe de păduri și case, departe de zgomotul asurzitor al orașelor, locuia odată un pom singuratic. Nu se știe exact câți ani avea, câți ani o fi trăit până atunci, cu toate că fiind încă în floarea vârstei când mai toți trecătorii puteau vedea crengile lui verzi an de an, atârnate zvelt de trunchiul golaș și cam neîngrijit, dacă nu recunoșteau bine frunzele și fructele lui ori poate pentru că nu le-au văzut bine pentru că nu avuseră timp, drumeții ce treceau zi de zi pe lângă el în confundau întotdeauna. Doar la soi aveau toți aceeași părere: cum în fiecare primăvară frunzele îi creșteau și pe trunchi, călătorii l-au poreclit „Bărbosul”, „Coamă” apoi „Coman”. Și așa i-a rămas numele, Coman.
Singur, fără cuvintele prietenilor săi copaci, cuvinte ce l-ar îndemnat fie să-și reteze din timp în timp frunzele neîngrijite de pe trunchi, fie ca să facă în așa fel ca poamele lui să fie văzute mai lesne de trecători, pomul singuratic a rămas oarecum în voia sorții. Cum nu avea cine să-l contrazică, ceea ce credea el era lege.
Într-o zi, pe trunchiul lui acoperit de frunze, se sui timid o omidă. Auzise de la strămoșii lui că omizile fac rău și că le mănâncă frunzele, însă nu le văzuse încă până atunci.
-Ce-o fi asta? Cine ești? Ce vrei?
Omida se ascunse în spatele frunzelor ce îi creșteau lesne pe trunchi și sui tiptil până ajunse sus la ramurile lui, unde nu mai putea fi izgonită. Cum să o mai găsești printre atâtea frunze și ramuri?
Omida chemă cu timpul alte omizi, dar de data asta pomul luptă mai înverșunat, nelăsând prea multe omizi să ajungă la ramurile lui.
Și trecută zile, luni, poate și ani.

De singurătate pomul se făcuse filozof,
„-Toate omizile sunt la fel; se suie pe pom, mușcă din el și îl lasă fără vlagă…; Prin urmare, toți copacii sunt la fel, nu poți găsi nici măcar un singur copac fără omizi, oricât ai căuta”.
Nu se știe de unde și cum ajunse la urechile celorlalți copaci despre aceste noi filosofii se viață, însă a stârnit o vorbărie între ei de nedescris. Unii acuzau pomul, alții omizile, alții pe cei ce aduseră vestea asta.
Probabil, întâmplarea nu a avut nici fel de final dacă un fluture mai înțelept ce-și broda marginile aripilor lui albe cu fire fine extrase din semnele timpului trecut nu le zise o întâmplare.
-S-o auzim și pe asta, au spus niște arțari.

„Nici măcar nu știu cum să încep, zise timid fluturele. Fiind o fire poetică și visătoare vă îndemn mai degrabă să urmăriți timbrul tremurând al aripilor mele în timp ce mă ascultați, astfel o să vă pară mai ușoare veștile ce voi veți binevoi să le auziți.
Făcând o pauză mică continuă și spuse: -Arată-i unui om un asemenea copac, unii se vor gândi ca să facă din el scânduri pentru coșciuge, alții poate se vor odihni nepăsători la umbra lui, mulțumind lui Dumnezeu pentru un asemenea har, altora sufletul li se va umple de emoție vie și vor începe să planteze și ei alți copaci. Alții se vor gândi ca să-l taie pentru că-i plin de omizi, alții îl vor sacrifica pentru a face din el viori și fluiere.
Vă uimiți? Toți au dreptate! Este drept pentru cel obosit să se odihnească la umbra lui la fel cum tot drept ar fi pentru cel ce priveghează zi de zi la lupta împrotriva omizilor ca să-l taie. Drept este ca acei muzicieni să-și caute în el lemnul cel bun, însă cel ce plantează alții nu are seamăn. ”
Și a tăcut fluturele, au tăcut și copacii, au tăcut și omizile timp de o clipă.

20140325-193247.jpg

Niște cărți au fost deschise.II

În zilele în care duioșia timpului petrecut lângă fustele mamei se împletea cu obscuritatea încă nepătrunsă în care trăiau oamenii maturi, obscuritate ce 
nouă copiilor din acea vreme ne surâdea luminos și de nepătruns încă, oamenii frumoși născoceau povești minunate parcă neștiute până atunci, însă nu despre zâne și castele; acestea erau îndepărtate si de multe ori monotone. Adevăratele povești se împleteau în jurul acelor lucruri obișnuite, plicticoase pentru cei mai în vârstă cum ar dealul din spatele casei, hogeagul fumegând al vecinilor privit din casă, o simplă usă, o jucărie, hiperbolizând și fabulând totul. Așa se face că vecinul meu avea un sentiment de mândrie neînțeleasă pentru noi cei de atunci când îl vedea venind cu camionul care lucra taicăsu’. Cât de mult îi sclipeau ochii de bucurie când îi era dat să ajute să schimbat roțile murdare de noroi, doar el stia…
Eu însumi am rămas mirat, când după douăzeci de ani, reîntors în locurile unde am copilărit, abia le-am putut recunoaște. Altădată mi se păreau deosebit de mari și grandioase, acum mici și întunecate. Nu mai era nimic din splendoarea de altădată. 
––––
-Poate ar fi bine ca să întoarcem; tata o să mă bată dacă o să afle. Eu mă întorc, cine vine cu mine? Sorinel, vii tu?
-Nu, Grasule. Eu nu mă întorc, merg cu frate-miu. Te temi că o să îi spunem noi? Eu n-o să-i spun. Ceilalți se fac că nici nu-l aud. 
-Și dacă o să afle?
-Cum?
Această ultimă întrebare stârni disprețul celorlalți. Vedeau în el un fricos. Gelu, fricosul!
Mai stărui un pic de el apoi l-au lăsat să plece. 
-Du-te acasă! Fricosule! Trebuia să stai acasă. 
Gelu se opri pentru câteva clipe și noi odată cu el. Se uită în urmă. Fără alte cuvinte se întoarce și o ia ușor înspre casă. Apoi, după câțiva metri iuți pașii și nu se mai uită în urmă. 

Am rămas noi: Cristi, Sorinel, Cătălin, frate-miu și eu. Mergem la pădure. Care pădure, nu știm nici unul, știe doar Cristi că a mai fost. 
În frunte, ca un comandant de oști ne conduce: mergem la pădurea din Costești. 

Înaintănd spre drumul ce duce înspre pădure ne oprim în vale la izvorul de la Cișmea să bem apă. -Mai repede, ne iuțește seful. Nu avem timp. E deja după amiază. 
Apa rece și cu un gust ușor amărui ne ridică imediat. Plecăm. 

-Uite zăpadă! Uite zăpadă!!! Un joc, o scăpare a rațiunii ne prinde pe toți. Incredibil, însă la orizont se vedea o pătură groasă de zăpadă. Imposibil…
Pentru cei mai mari dintre noi, deja în clasa a treia era un fapt de necrezut ca în toiul verii să fie atâta zăpadă. Și totuși, era… Să fi mers atât de mult? Mintea mea se ciocnea cu ceea ce am învățat la școală. Ne facem planuri să ne jucăm cu zăpada, să construim oameni de zăpadă. Și totuși, e cald, foarte cald. 

Ajunși doar la vreo două, trei sute de metri de serele de la Cișmea ne dăm seama de cât ne-am înșelat. Albul opac al miilor de sere ne luau ochii. Se părea ca de zăpadă. Acolo, doar cu vreo câțiva ani după aceea urma să lucrăm ca zilieri pe timpul verii ca să mai adunăm niște bani trudind într-o căldură infernală adunând lăzi de castraveți și roșii pentru câțiva bănuți. După normă. Nu ne-au umplut de bani, după două săptămâni de lucru abia aveam bani să ne cumpărăm vreo zece înghețate. În ziua de plată s-au adunat toți zilierii ce au lucrat în timpul verii cerându-și plata, vociferând și înjurând de toți sfinții. Un ghișeu mic, o doamnă plictisită și rece consulta un caiet mare scris de mână, calcula și apoi scotea din sertar 16 lei. Atât. Stupoare. Copiii protestau și plecau amenințând că o să vină cu parinții. Și plecau. 
Ajuns în fața gheretei după ore de așteptare întind tremurând cu emoție certificatul de naștere. Nu are rost să mai fac scandal, privesc cu inima strânsă acea doamnă ce calculează intens. Durează mai mult la mine, așa că mă simt vinovat față de acele persoane din urma mea. Dau din umeri. Doamna mai scoate un caiet de sub masă și calculează intens. La urmă , scoate din sertar câteva bancnote de Bălcescu și în plus mai caută niște bancnote de cinci și de zece. Mirat, iau banii fără să-mi cred ochilor. 395 lei. 
Mă depărtez în grabă ca nu cumva să mi-i ceară înapoi în timp ce ceilalți prieteni de-ai mei își număra banii lor: 16 lei. Ori, 18 lei. Cum de ți-a dat ție atâția bani? Dau din umeri: nu știu. 

Abia după ce m-am îndepărtat vreo câteva sute de metri mă strigă din urmă cineva cunoscut ce se apropie în fugă. Îmi explică repede că a fost o eroare și că trebuie să mă întorc. Din greșeală, îmi dăduse și banii unei verișoare de-ale mele cu același nume ce a lucrat în același timp la ei. Valentin-Valentina. Și eu ce vină am? Nu dau nici un ban. 
…………..

Abia acum vedem pădurea. Iat-o! Dincolo de valea imensă ce despărțea cele două sate, vale ce nu părea, însă avea o lătime de 4-5 km se vedea destinul nostru. Morți de oboseală și de foame ne făceam planuri îndrăznețe. „O să ne facem o colibă!”. „Una mare, ca să-ncapă toți!”.”Nu una, două…la fiecare câte una!” Mașinile trec pe lângă noi cu viteză, așa că abia avem timp să vedem ce numere au. „E cu soț; a mea să fie bucuria!””-Nu, eu am văzut-o primul, a mea să fie bucuria!!!””Ba nu, a mea!”
„Bine, e a ta…uite că mai vin alte mașini.”

Obosiți și însetați de atâta mers prin căldură am tăcut toți treptat. Ne gândeam doar la foame. „O să vânăm un urs.” Îmi imaginam deja un foc de tabără la care ardeam bucăți de carne din urs. Nu îmi imaginam decât focul trosnind și fumul cald cu miros de carne arsă. Ca niște fuioare de vis se urcau la mintea mea. 
……
Ajunși la câțiva zeci de metri de pădure ne izbi un croncănit de păsări și privind în sus toate ramurile copacilor erau pline de ciori gălăgioase ce nu-și mai găseau locul. 
Pădurea nu era decât un crâng cu copaci drepți și rari, cu ramuri înalte, subțiri și uscate. 
-Uite urme! Uite…
Nu erau urme de urs, erau prea mici. 
-Trebuie să fie de căprioară…ori de iepure?
Hotărâți, ne luăm după urme ca să urmărim căprioara. Așa după cum am văzut în filme cu apași, ne transformăm rapid în experți în a lua urme. Urmele coteau prin dosul copacilor încercând să-și piardă urma. 
Când eram aproape convinși că o să găsim căprioara mult visată deodată urmele s-au încrucișat cu ale altor „căprioare” și din cealaltă parte a pădurii am auzit niște talange de oi și pe ciobanul lor ce își înjura turma așa că toate iluziile noastre despre colibe, urși căprioare și iepuri s-au dus deodată. 

Nu îmi aduc aminte cum ne-am întors, cu câtă greutate am parcurs acei 10km până acasă. Știu doar că după ani și ani de zile tot ne mai rușinam de noi înșine atunci când ne întrebam între noi:”-Ți-aduci aminte când am fost la vânat urși?”
Și rădeam amândoi rușinați.. 

Manipulare, manipulare, manipulare

imagesNici nu găsesc cuvinte mai potrivite. Manipularea este arta de a schimba sentimentelor celorlalți în rău ori bine, de cele mai multe ori în rău cu gând de a căpăta foloase materiale ori nemateriale de orice fel punând sentimentele înaintea rațiunii.
Manipularea este ascunderea adevărului complet ori diminuând o parte din el.

Atunci când dorești să știi dacă o persoană te manipulează să te întrebi întotdeauna: ce îmi ascunde? Pentru ca ades ceea ce ascunde cineva este mai important decât ceea ce arată

Am fost manipulați în ura împotriva lui Băsescu la Referendum și înainte de asta de el însuși în a urâ pe toată lumea.
Era Băsescu rău? Era, după cum este și azi. Însă oamenii profită de ura noastră dreaptă și vor să ne transforme în luptători. Aici este manipularea.

Apoi am fost manipulați să votăm USL-ul urând pe ceilalți.
Apoi, mai recent, să ne războim cu NIMENI pe Facebook încercând cu diverse filmulețe și imagini dinainte pregătite să convingem de cât de rău este proiectul Rosia Montană.
A urmat o altă manipulare mai fină a protestatarilor din piață aceea de a ne convinge că ei sunt singurii luptători pentru libertate, dreptate și adevăr. Și să ne convingă că Media nu e de partea lor.
Mă uitam și eu stupefiat cu câtă bucurie își rosteau nemultumirea când spuneau: „Televiziunile nu e cu noi, ele manipulează!!!
Televiziunile, în schimb spuneau și ele la fel, însă pe dos: „Suntem cu voi, nu mai manipulați!!!”

Ieri a fost o altă manipulare pe net și la tv în legătură cu protestele de la Pungești (Vaslui). Vuia internetul și la știri că jandarmii i-au bătut și schingiuit pe protestatari, făcându-se comparație cu răscoala din 1907. M-am uitat și eu la tv prins de febra netului însă nu am văzut decât niște jandarmi ce voiau să scoată dintr-o mlaștină un bătrânel ce era hotărât să intre.

Precizez că sunt împotriva RM și a gazelor de șist nu pentru că sunt bine informat ci pentru că așa vor românii, cei mai mulți, și pentru că în democrație cei mai mulți au dreptate.

Întrebarea legitimă: cum știu dacă sunt manipulat ori dacă manipulez fără să imi dau seama?

Manipulatorul nu are starea sufletească caldă și infierbântată, este mai degrabă rece și dorește și luptă pentru ca ceilalți să o aibă și să fie conduși de ea, de starea sufletească pe care o propagă, pe când predicatorul (cel care este confundat adesea cu manipulatorul) are o stare sufletească plină de pasiune însă face apel la rațiunea celorlați, nicidecum la acțiuni imediate stăpâniți de febra emoției.

Mi-e „milă” de acei ce vor să dovedească ura, fie ea și binemeritată. Să luăm un exemplu: atunci când doi se iubesc, oricare ar fi natura iubirii lor, fie că este considerată potrivită ori nu, această iubire nu poate fi dezlegată prin ură, ci doar printr-o iubire mai mare.

De mult timp Antena3 + o mare parte din oameni = love. Unii prieteni de-ai mei de pe facebook în loc să descopere o iubire mai mare în viața celorlați cum ar fi Iubirea lui Dumnezeu, nu fac altceva decăt să ne arate cât de mare este ura pe care ar trebui să o avem. Fraților, asta nu e manipulare?