Peripeții aproape de casă

Drumul ce duce înspre Chinchon dinspre Titulcia taie pieziș o vale lată și nu prea adâncă, în care timpul pare ca stă pe loc. Șerpuind printre dealuri golașe, abrupte si albite de milenii, în care se vad găuri imense in pereții lor pietrificați, semn că în vechime oamenii locului și-au făcut colibe ancestre, drumul coboară treptat străbătând  peste acest mic defileu care îți sare in ochi cat de plat e. Plat ca-n palma.  Pământul e mai bun, mai roditor, aerul mai răcoros din pricina unui pârâu ce pare ca sfințeste de la un capat la celălat valea. Nu e un pârâu mare, nici repede, ci atât cât sa le permită oamenilor locului ca să-și ude grădinile. Fără sa vrei, reduci viteza mașinii ca sa te bucuri de atata verdeața. 

Fiind mai jos de altitudine și mai izolat, oamenii locului au avut întotdeuna pribleme cu semnalul la telefoanele mobile si televiziune. Insă oamenii s-au invățat ei iubesc valea lor. 
Valea asta e străbătută de-a lungul ei de un drum de tara, nepietruit si plin de gropi care se umplu după ploi. Fără să vrei, îți aduci aminte cu nostalgie de ulițele din țara. Pomii fructiferi aflați pe marginea drumului ori prin curțile oamenilor, isi etalează cu nonșalantă fructele mici si sălbatice. Pinii, urcați sus pe dealurile din jur, perfect rotunjite ca niste forme femeiești, împrejmuiesc valea ca niște bravi apărători ai patriei lor. Nici o țipetenie de om, din când in când vreun tractor mai zgândăre zarea. 
Niște tăblițe scrise parca de mana avertizează ca ne îndreptam inspre Laguna de San Juan. Practic, e o baltă noroioasă acoperită de stuf, plină de animale sălbatice, protejate de stat. Ajuns la lagună, nu poti vedea altceva decat stuf. Stuf, stuf, si iar stuf. Doar suindu-te pe deal poți observa în mijlocul lui un ochi de apă in care se bălăcesc nestingherite și linistite niste rațe sălbatice, broaște țestoase și alte viețuitoare de baltă. Suntem avertizați ca prin aceste locuri s-au gasit vestigii preistorice, oameni pe jumate maimuța care au existat pe aici, niște creaturi ce nu arată atât de sinistru. Nici nu mai conteaza unde anume s-au găsit, peste tot e la fel. 
Drumurile nu au nume, nici nu apar pe hartă.  Însă pe acest aceste drumuri nu te poti pierde, dealurile te ghidează de sus. 
  
Un indicator scris de mână, destul de 
stângaci și situat la înălțimea ierburilor care cresc pe aici in voie pe timpul verii. Citindu-l, imi trece prin gand fugar ideea de moralitate, un etalon al moralității. În realitate, numele îi vine de la un zid vechi construit de jur împrejurul casei pentru a nu da navală apa. Mă apropii deci cu inima mică exact ca in fața moralității divine. Casa nu se vede, e ascunsa intre copacii înalți si stufoși. Cum nu se vede casa, neștiind ce te poate aștepta, inima ti se face tot mai mica. Ajung, sun, răspunde și intru. Înaintez încet spre casa mare pregătindu-mi cu atentie cuvintele. 
  
„Oamenii de pe-aici au o sensibilitate deosebita pentru frumos” – imi zic în gând privind hipnotic la intrarea casei mărețe ușa de fier perfect arcuiță, în care stau agățate tufe de trandafiri, dar fără să fie deloc simbol al opulenței. Petalele căzute pe jos de la trandafirii albi cățărați pe casa te face sa te simti un rege egiptean. Miros de aproape trandafirii curați si evadez in altă lume. Nu știu ce e înăuntru, ba da, știu, pentru că nu e prima oară cand vin aici, dar parcă de fiecare dată când vin aș vrea sa mai raman puțin afară. E atat se frumos ca iti evadează in suflet si vreau sa mai petrec cateva clipe pe petale. Grădinarul se apropie de mine si imi răspunde la zâmbet din priviri. Ne cunoaștem. Îmi răspunde ca face bine fi deschide ușa forjata împodobita cu motive florale. 
  
Nu stiu cum, dar intrarea nu mi se pare deloc potrivită. Pielea zebrei moarte întinsa pe jos face un contrast cu sobrietatea locului. Mă duce cu gandul la un vânător excentric venit din inima junglei ce ii place la nebunie sa vâneze orătănii. Văzând-o, m-astept sa intalnesc valeți buclucași îmbrăcați in arlechino făcând plecăciuni necuviincioase. Las zebra si înaintez în semiîntuneric. 
O voce cu accent străin ma întâmpină și ma intreabă ce vreau. E o femeie tânără si vânjoasă, inexpresiv îmbrăcată ca la bucătărie. Chipul ei balcanic si-a uitat personalitatea. Nu zâmbește, privirea ei de pasare moartă nu mai cântă triluri. Nu e urâtă, nu e frumoasă, doar complet inexpresivă. 
„- Doamna e sus, s-a trezit”, imi spune rece. Totuși, o ia inaintea mea ca sa ma ghideze, cu toate ca știu deja bine drumul. O urmez și urcăm la etaj. Pe scări, nu pot scapa de admirația salonului. Lucruri frumoase și simple, legate toate de aceeasi perioada de timp. E in total contrast cu amalgamul de lucruri vechi si noi pe care le intalnesc de obicei zi de zi in casele oamenilor. Cum sa pui vasul de cupru de spalat pe mâini vechi de două sute de ani văzut in atatea case langa televizorul Led? Ori icoana veche a fecioarei Maria langa aparatul de CD? E ilar. 
Sus e o cameră mai mare parcă si mai luminoasă. Cand intrăm, doamna stătea pe la biroul improvizat pe marginea patului, în fața unei măsuțe mici plină cu fel fe fel de hârtii, pixuri, ștampilei si aparate moderne. Se joacă la tableta un joc de Candibrush. 
Unelor femei le stă destul de bine in ținuta de casă, au ceva din misterul lor care le face mai atrăgătoare. Aici, ținuta de casă aduce a moarte. 
Cum mă vede, lasă tableta si se ridică. „In final, am putut  ca să ne întâlnim”, imi spune zâmbind. E o doamna micuța, nu fină nici dolofană, trecută de vâsta cand un leac miraculos mai poate face ceva pentru fața ei. La cei aproximativ 75-80 de ani, e zbârcită pe toată suprafața feței. Nu sunt zbârcituri doar la nivelul ochilor, care ar fi semn de personalitate, ci riduri ce formează forme geometrice ca o mlaștina secată. Are doar privirea intensă învățată să se impună. Buza de jos, adusă mult în față, s-a învățat dă scoată sunete nearticulate ori neinteresante. Și să se uite la televizor. Trebuie să explic de multe ori modul de utilizare al aparatelor, ceea ce mă face să par un învățător preșcolar. 
…..
Termin repede treaba si dau să plec. În așteptarea plății, privirea mi se îndreaptă înspre lucrurile din jur. Biblioteca săracă si plină cu cărți în dezordine pare sa nu fie utilizată de mult timp. Un tablou mare plin de verdeață îmi atrage curiozitatea. Are cam 2×2 și nu are nimic altceva decât verde și alb cu galben. „Ce reprezintă?”, întreb. Nuferi, mi se răspunde. Nu văd nici apa, nici nuferii, nici măcar frunzele lor. 
„Ce s-ar face natura fără noi?”, doar asta îmi rămâne în gând. Omul îmbogățește natura, nu invers. Nu te poți închide într-o încăpere semiobscură ca să admiri un tablou de natură. Plec, lăsând o lume de care mi-e dor, dar plini de oameni așezați nelalocul lor în ea.  

         

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s