Copacul singuratic

În răspântiile alb-vineții ale dealurilor sterpe situate la marginile unei lumi uitate, departe de păduri și case, departe de zgomotul asurzitor al orașelor, locuia odată un pom singuratic. Nu se știe exact câți ani avea, câți ani o fi trăit până atunci, cu toate că fiind încă în floarea vârstei când mai toți trecătorii puteau vedea crengile lui verzi an de an, atârnate zvelt de trunchiul golaș și cam neîngrijit, dacă nu recunoșteau bine frunzele și fructele lui ori poate pentru că nu le-au văzut bine pentru că nu avuseră timp, drumeții ce treceau zi de zi pe lângă el în confundau întotdeauna. Doar la soi aveau toți aceeași părere: cum în fiecare primăvară frunzele îi creșteau și pe trunchi, călătorii l-au poreclit „Bărbosul”, „Coamă” apoi „Coman”. Și așa i-a rămas numele, Coman.
Singur, fără cuvintele prietenilor săi copaci, cuvinte ce l-ar îndemnat fie să-și reteze din timp în timp frunzele neîngrijite de pe trunchi, fie ca să facă în așa fel ca poamele lui să fie văzute mai lesne de trecători, pomul singuratic a rămas oarecum în voia sorții. Cum nu avea cine să-l contrazică, ceea ce credea el era lege.
Într-o zi, pe trunchiul lui acoperit de frunze, se sui timid o omidă. Auzise de la strămoșii lui că omizile fac rău și că le mănâncă frunzele, însă nu le văzuse încă până atunci.
-Ce-o fi asta? Cine ești? Ce vrei?
Omida se ascunse în spatele frunzelor ce îi creșteau lesne pe trunchi și sui tiptil până ajunse sus la ramurile lui, unde nu mai putea fi izgonită. Cum să o mai găsești printre atâtea frunze și ramuri?
Omida chemă cu timpul alte omizi, dar de data asta pomul luptă mai înverșunat, nelăsând prea multe omizi să ajungă la ramurile lui.
Și trecută zile, luni, poate și ani.

De singurătate pomul se făcuse filozof,
„-Toate omizile sunt la fel; se suie pe pom, mușcă din el și îl lasă fără vlagă…; Prin urmare, toți copacii sunt la fel, nu poți găsi nici măcar un singur copac fără omizi, oricât ai căuta”.
Nu se știe de unde și cum ajunse la urechile celorlalți copaci despre aceste noi filosofii se viață, însă a stârnit o vorbărie între ei de nedescris. Unii acuzau pomul, alții omizile, alții pe cei ce aduseră vestea asta.
Probabil, întâmplarea nu a avut nici fel de final dacă un fluture mai înțelept ce-și broda marginile aripilor lui albe cu fire fine extrase din semnele timpului trecut nu le zise o întâmplare.
-S-o auzim și pe asta, au spus niște arțari.

„Nici măcar nu știu cum să încep, zise timid fluturele. Fiind o fire poetică și visătoare vă îndemn mai degrabă să urmăriți timbrul tremurând al aripilor mele în timp ce mă ascultați, astfel o să vă pară mai ușoare veștile ce voi veți binevoi să le auziți.
Făcând o pauză mică continuă și spuse: -Arată-i unui om un asemenea copac, unii se vor gândi ca să facă din el scânduri pentru coșciuge, alții poate se vor odihni nepăsători la umbra lui, mulțumind lui Dumnezeu pentru un asemenea har, altora sufletul li se va umple de emoție vie și vor începe să planteze și ei alți copaci. Alții se vor gândi ca să-l taie pentru că-i plin de omizi, alții îl vor sacrifica pentru a face din el viori și fluiere.
Vă uimiți? Toți au dreptate! Este drept pentru cel obosit să se odihnească la umbra lui la fel cum tot drept ar fi pentru cel ce priveghează zi de zi la lupta împrotriva omizilor ca să-l taie. Drept este ca acei muzicieni să-și caute în el lemnul cel bun, însă cel ce plantează alții nu are seamăn. ”
Și a tăcut fluturele, au tăcut și copacii, au tăcut și omizile timp de o clipă.

20140325-193247.jpg

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s