Niște cărți au fost deschise.II

În zilele în care duioșia timpului petrecut lângă fustele mamei se împletea cu obscuritatea încă nepătrunsă în care trăiau oamenii maturi, obscuritate ce 
nouă copiilor din acea vreme ne surâdea luminos și de nepătruns încă, oamenii frumoși născoceau povești minunate parcă neștiute până atunci, însă nu despre zâne și castele; acestea erau îndepărtate si de multe ori monotone. Adevăratele povești se împleteau în jurul acelor lucruri obișnuite, plicticoase pentru cei mai în vârstă cum ar dealul din spatele casei, hogeagul fumegând al vecinilor privit din casă, o simplă usă, o jucărie, hiperbolizând și fabulând totul. Așa se face că vecinul meu avea un sentiment de mândrie neînțeleasă pentru noi cei de atunci când îl vedea venind cu camionul care lucra taicăsu’. Cât de mult îi sclipeau ochii de bucurie când îi era dat să ajute să schimbat roțile murdare de noroi, doar el stia…
Eu însumi am rămas mirat, când după douăzeci de ani, reîntors în locurile unde am copilărit, abia le-am putut recunoaște. Altădată mi se păreau deosebit de mari și grandioase, acum mici și întunecate. Nu mai era nimic din splendoarea de altădată. 
––––
-Poate ar fi bine ca să întoarcem; tata o să mă bată dacă o să afle. Eu mă întorc, cine vine cu mine? Sorinel, vii tu?
-Nu, Grasule. Eu nu mă întorc, merg cu frate-miu. Te temi că o să îi spunem noi? Eu n-o să-i spun. Ceilalți se fac că nici nu-l aud. 
-Și dacă o să afle?
-Cum?
Această ultimă întrebare stârni disprețul celorlalți. Vedeau în el un fricos. Gelu, fricosul!
Mai stărui un pic de el apoi l-au lăsat să plece. 
-Du-te acasă! Fricosule! Trebuia să stai acasă. 
Gelu se opri pentru câteva clipe și noi odată cu el. Se uită în urmă. Fără alte cuvinte se întoarce și o ia ușor înspre casă. Apoi, după câțiva metri iuți pașii și nu se mai uită în urmă. 

Am rămas noi: Cristi, Sorinel, Cătălin, frate-miu și eu. Mergem la pădure. Care pădure, nu știm nici unul, știe doar Cristi că a mai fost. 
În frunte, ca un comandant de oști ne conduce: mergem la pădurea din Costești. 

Înaintănd spre drumul ce duce înspre pădure ne oprim în vale la izvorul de la Cișmea să bem apă. -Mai repede, ne iuțește seful. Nu avem timp. E deja după amiază. 
Apa rece și cu un gust ușor amărui ne ridică imediat. Plecăm. 

-Uite zăpadă! Uite zăpadă!!! Un joc, o scăpare a rațiunii ne prinde pe toți. Incredibil, însă la orizont se vedea o pătură groasă de zăpadă. Imposibil…
Pentru cei mai mari dintre noi, deja în clasa a treia era un fapt de necrezut ca în toiul verii să fie atâta zăpadă. Și totuși, era… Să fi mers atât de mult? Mintea mea se ciocnea cu ceea ce am învățat la școală. Ne facem planuri să ne jucăm cu zăpada, să construim oameni de zăpadă. Și totuși, e cald, foarte cald. 

Ajunși doar la vreo două, trei sute de metri de serele de la Cișmea ne dăm seama de cât ne-am înșelat. Albul opac al miilor de sere ne luau ochii. Se părea ca de zăpadă. Acolo, doar cu vreo câțiva ani după aceea urma să lucrăm ca zilieri pe timpul verii ca să mai adunăm niște bani trudind într-o căldură infernală adunând lăzi de castraveți și roșii pentru câțiva bănuți. După normă. Nu ne-au umplut de bani, după două săptămâni de lucru abia aveam bani să ne cumpărăm vreo zece înghețate. În ziua de plată s-au adunat toți zilierii ce au lucrat în timpul verii cerându-și plata, vociferând și înjurând de toți sfinții. Un ghișeu mic, o doamnă plictisită și rece consulta un caiet mare scris de mână, calcula și apoi scotea din sertar 16 lei. Atât. Stupoare. Copiii protestau și plecau amenințând că o să vină cu parinții. Și plecau. 
Ajuns în fața gheretei după ore de așteptare întind tremurând cu emoție certificatul de naștere. Nu are rost să mai fac scandal, privesc cu inima strânsă acea doamnă ce calculează intens. Durează mai mult la mine, așa că mă simt vinovat față de acele persoane din urma mea. Dau din umeri. Doamna mai scoate un caiet de sub masă și calculează intens. La urmă , scoate din sertar câteva bancnote de Bălcescu și în plus mai caută niște bancnote de cinci și de zece. Mirat, iau banii fără să-mi cred ochilor. 395 lei. 
Mă depărtez în grabă ca nu cumva să mi-i ceară înapoi în timp ce ceilalți prieteni de-ai mei își număra banii lor: 16 lei. Ori, 18 lei. Cum de ți-a dat ție atâția bani? Dau din umeri: nu știu. 

Abia după ce m-am îndepărtat vreo câteva sute de metri mă strigă din urmă cineva cunoscut ce se apropie în fugă. Îmi explică repede că a fost o eroare și că trebuie să mă întorc. Din greșeală, îmi dăduse și banii unei verișoare de-ale mele cu același nume ce a lucrat în același timp la ei. Valentin-Valentina. Și eu ce vină am? Nu dau nici un ban. 
…………..

Abia acum vedem pădurea. Iat-o! Dincolo de valea imensă ce despărțea cele două sate, vale ce nu părea, însă avea o lătime de 4-5 km se vedea destinul nostru. Morți de oboseală și de foame ne făceam planuri îndrăznețe. „O să ne facem o colibă!”. „Una mare, ca să-ncapă toți!”.”Nu una, două…la fiecare câte una!” Mașinile trec pe lângă noi cu viteză, așa că abia avem timp să vedem ce numere au. „E cu soț; a mea să fie bucuria!””-Nu, eu am văzut-o primul, a mea să fie bucuria!!!””Ba nu, a mea!”
„Bine, e a ta…uite că mai vin alte mașini.”

Obosiți și însetați de atâta mers prin căldură am tăcut toți treptat. Ne gândeam doar la foame. „O să vânăm un urs.” Îmi imaginam deja un foc de tabără la care ardeam bucăți de carne din urs. Nu îmi imaginam decât focul trosnind și fumul cald cu miros de carne arsă. Ca niște fuioare de vis se urcau la mintea mea. 
……
Ajunși la câțiva zeci de metri de pădure ne izbi un croncănit de păsări și privind în sus toate ramurile copacilor erau pline de ciori gălăgioase ce nu-și mai găseau locul. 
Pădurea nu era decât un crâng cu copaci drepți și rari, cu ramuri înalte, subțiri și uscate. 
-Uite urme! Uite…
Nu erau urme de urs, erau prea mici. 
-Trebuie să fie de căprioară…ori de iepure?
Hotărâți, ne luăm după urme ca să urmărim căprioara. Așa după cum am văzut în filme cu apași, ne transformăm rapid în experți în a lua urme. Urmele coteau prin dosul copacilor încercând să-și piardă urma. 
Când eram aproape convinși că o să găsim căprioara mult visată deodată urmele s-au încrucișat cu ale altor „căprioare” și din cealaltă parte a pădurii am auzit niște talange de oi și pe ciobanul lor ce își înjura turma așa că toate iluziile noastre despre colibe, urși căprioare și iepuri s-au dus deodată. 

Nu îmi aduc aminte cum ne-am întors, cu câtă greutate am parcurs acei 10km până acasă. Știu doar că după ani și ani de zile tot ne mai rușinam de noi înșine atunci când ne întrebam între noi:”-Ți-aduci aminte când am fost la vânat urși?”
Și rădeam amândoi rușinați.. 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s