„Niște cărți au fost deschise…”

-Hăărști!, Hăărști!, Hăăărșștiii!?!? Ce faci, mâni oile sau nu? Ăsta a adormit acolo în strungă, du-te tu și vezi ce-i acolo…
-Mân, zic cu glas încet și resemnat însă îmi dau seama că sunt ragușit, așa că strig mai tare: Mâânn!!!
-Hărști! , zic uitându-mă la bietele oi speriate și zăpăcite ce fug care-ncotro vor ele numai în gaura aceea de lemn special pregătită cât să în încapă o oaie.
Mă împiedic și alunec pe pământul înclinat, bătătorit și fără pic de verdeață acoperit de un strat negru de „măsline” zdrobite. Așa erau poreclite materiile fecale ale oilor, acele căcăreze negre; a fost prima îndatorire a gazdelor când am intrat la ei în casă cu vreo două săptămâni în urmă. „-Uite, măsline. Ai văzut vreodată măsline?”. Am văzut, repetai eu fără chef; am văzut măsline.
Împreună cu măslinele împrăștiate era și „cartonul de ouă”, adică un bulgăre mare se sare ce de atâta cât l-au lins oile a căpătat adâncituri ca ale unui cartor de ouă. Oile au nevoie de sare, mi s-a spus.

În pustiul de la stână nu era nimic în stare să atragă privirea, nici copaci pe aproape și nici o urmă de civilizație. Nici măcar un drum. Însă nu ăsta era cel mai rău lucru, ci panta abruptă pe care era pusă, panta de care nu aș fi putut să mă adaptez niciodată. Ea și ciulinii mari crescuți peste tot, ciulini pe care ciobanul m-a pus să îi tai la câteva zile promițându-mi bani, ce, atunci când îi tăiam cu sapa scoteau o sevă albă despre care mi se spunea că e lapte otrăvitor și să nu îl beau (de parcă m-aș fi încumetat), nu-am putut adapta niciodată. Și nici de distanțele lungi pe care le-am mai întâlnit după ani de zile, de data asta la o fermă de vaci. Acolo însă nu am stat decât vreo două-trei zile însă chiar din prima zi văcarul m-a trimis de două ori la bază. După țigări. Auzi, după țigări pentru el am umblat în acea zi peste 20 de km. În total, am calculat eu vreo 40 de km făcuți într-o zi. Și eu, care venisem pregătit cu o carte de povești… Speram să găsesc ceva mai multă liniște nu atât de greu cum era la oi. Cum să citești lângă băltoaca aia mare de urină de vacă înaltă până la brâu ce era de o culoare verzuie care mirosea îngrozitor și de care nu se apropiau nici muștele? Am adus cartea terfelită acasă. Au râs văcarii de mine. Ce știau ei de povești?

Este un lucru ce mi-a rămas în minte și în suflet. Nu cred că am să îl uit vreodată. La o depărtare de doar câțiva km drept în fața niastră se întindea „Valea Mare”. Era de fapt o defrisare a pădurii pe o lățime de vreo 150-200 de metri ca să facă loc stâlpilor de înaltă tensiune ce făceau legătura electrică dintre un oraș și celălalt. Nu părea, însă era vale abruptă de vreo 5km ce abia o puteai traversa în 25 de minute, străjuită de tufe înalte de mure, mai înalte decât omul, ce aveau darul de a ne speria crezând că ar putea fi vreun urs. Cu toate că mi se tot spunea că nu sunt urși, că au fost și că au mai rămas ceva lupi, însă ies doar noaptea, noi tot ne temeam. Ce să îi ceri unui țânc de 11 ani? La capătul ei hât în vale era un pârâu în care ne scăldam și săream în apă făcând bomba. Și când flămânzeam ne făceam un „cuptior” mic din pământ ( așa îi spuneau ei) în care coceam cartofi scoși din pământul oamenilor de la marginea pădurii și bureți găsiți prin pădure. În loc de plită am scos tabla de la stâlp pe care scria: „Atenție! Pericol de moarte!”
Și fumul cald de la foc ne intra în ochi și în nări mă năucea și începeam să visez, să-mi imaginez…
Și apoi, niște cărți au fost deschise.

Va urma.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s